Spitalul (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

— Trebuie să vă lăsați neapărat halatul pe dumneavoastră, îl preveni Avram și, în timpul scurtului drum de la „administrație până la pavilionul de psihiatrie, Lazăr trebui să admită că funcționarul i-a dat un sfat bun. Afară se răcise strașnic, se întunecase și pe cerul cenușiu-închis o lună strălucea glacial. O seara de iarnă în toată regula. Doar zăpada lipsea. Și mai este ceva, mai spuse Avram, vă rog să nu mă înțelegeți greșit, dar cred că ar trebui să vă puneți și dumneavoastră o cravată. Nu există o ținută ordonată, dar ținând cont că serbăm un eveniment și încă pentru prima oară…

— Ia mai lasă-mă în pace! Ce-s eu, un copil de școală?

— Păi, eu nu vreau decât să vă scutesc de discuții inutile.

— Să îndrăznească numai unu’!

Drumul era scurt, dar de data asta se grăbiseră să-l parcurgă cât mai repede. Era frig, un frig pătrunzător și n-aveau de gând să ajungă sloiuri de gheață la reședința lui Iancu. La câțiva pași în spatele lor tropăiau Chirian și Vasile. Erau rumeni și fumau mulțumiți din țigările primite de la grijuliul Avram.

În locul celui pe care-1 știa portar la pavilionul de psihiatrie, găsiră acolo doi militari și un funcționar îmbrăcat în haine de oraș.

— Domnule administrator general, spuse funcționarul du pil ce salutase cu respect, există instrucțiuni ca adjuncții de șefi ai secțiilor să rămână la datorie.

— Domnul Avram a fost avansat.

— Vă rog să mă scuzați… N-am fost informați. Poftiți, vă rog, domnule… domnule

Avram!

Problema se complică odată re ajunseră și Chirian și Vasile în ușa pavilionului.

— Domnule administrator general, dânșii nu pot intra I

— De ce? Nici ei nu-s adjuncți de șefi ai vreunei secții. Iar de adus cu mine pot să aduc pe cine vreau!

— Și eu pe cine să trec aici în registru?

— Pe cine vrei…

— Domnule administrator general… Individul punea accentul pe cel de-al doilea „a”

de la „administrator” și zâmbea în tot acest timp într-un mod atât de imbecil de mieros, încât Lazar pricepu că singurul lucru înțelept era să-l bruscheze puțin.

— Uite ce e: eu sunt un om foarte ocupat. Am fost invitat aici, am venit, o să stau câteva minute și o să mă întorc la treabă. Ar fi frumos dacă mi-aș mai pierde o jumătate de oră stând de vorbă cu dumneata?

O luă înainte si mica lui escortă îl urmă nestingherită.

— Ți-a plăcut cum i-am dus? îl întrebă pe Avram după ce se mai îndepărtară. Încotro

ne ducem?

— Nu știu. Mi s-a spus că trebuie să venim aici, dar unde….

— Acum. când ți-am propus să fii consilierul meu, acum ai început să nu știi ceea ce te

întreb?

Eu n-am cunoștință ca în această clădire să fie o sală mare în care să se poată organiza o festivitate mai însemnată.

La etajul al doilea se dumiriră. Ușa de sticlă era încuiată. dar Karci și Pândele îi făcură loc lui Lazăr să treacă. Îl lăsară și pe Avram, dar încercară să încuie la loc atunci când îi văzură pe Chirian și pe Vasile.

— Domnii sunt cu mine, le explică Lazăr în timp ce se agățase de brațul lui Karci, împiedicîndu-1 să încuie ușa. Chirian și Vasile intrară, Vasile vârându-și briciul înapoi în

buzunar.

Apoi mai întâlniră lume, se amestecară printre mulți invitați, își pierdură urma.

În primul rând, îi surprinse că erau de față și femei îmbrăcate în haine de oraș. Probabil că unele dintre secretare și surorile șefe, î și spuse Lazăr care deocamdată se mulțumea să observe. O parte din lume era pe coridor. alții în două-trei încăperi cu ușile larg deschise.

— Domnule Lazăr, îl întâmpină Moravetz, apărut de cine știe unde, dumneavoastră sunteți așteptat în biroul domnului Iancu. A venit și domnul Comandant.

Atmosfera era puțin prea festivă pentru gustul lui Lazăr, întotdeauna intimidat de morgă și lux. Dar luxul era relativ: unele femei erau elegant îmbrăcate, unii bărbați purtau costume negre ș i cravate sau papioane, dar se mânca din vesela spitalului și se bea din obișnuitele căni de metal. Pe câteva mese erau puse farfurii cu bunătăți — indiscutabil că bunătăți pentru vremurile acelea de mizerie băutură era din belșug. Infirmierii puși să servească stăteau pe lângă pereți și se holbau tâmp, fiecare invitat umplându-și singur farfuria sau paharul.

În an tec am era biroului lui Iancu, același birou în care fusese arestat Guneș, Lazăr își recunoscu secretara care. Într-o rochie de seară, turna băutură în niște pahare mititele ale unui serviciu adevărat.

— A, domnul Lazăr! Luca ședea la biroul lui Iancu având o farfurie aproape goală și mai multe pahare pline în față. Era singurul dintre toți cei din încăpere care nu purta cravată asemenea lui Lazăr, dar bluza pe care o avea pe el era dintr-un material fin și nici nu era făcută pentru cravată sau papion, iar peste haină avea aruncat un halat de frotir alb. Credeam că nu mai veniți.

— Am aflat cu întârziere și am avut și mult de lucru

— Să știi că nu am apreciat niciodată pe cineva care nu participă la un chef prietenesc pe motiv că are de lucru! N-am dreptate, domnilor?

— De fapt ce serbăm noi aici? îl întrebă puțin mai târziu Lazăr pe Iancu.

— Este pentru prima oară că ne întâlnim victorioși și serbăm nu numai succesele trecute, dar și perspectivele… Mai ales perspectivele.

— Ce perspective?

— Niciodată n-a mers activitatea spitalului atât de bine ca acum.

— Adică?

— Ce? Dumneavoastră nu vedeți? Avem sute de internați, sute de oameni care nu

nevoie de noi. Am reușit să-i facem față acestei situații, îi vom face față și în viitor.

— Nu suntem decât un spital, se auzi Lazăr spunând și câteva clipe fu până și el uimit

de conciziunea adevărului pe care-1 rostise, adevăr cunoscut de toți, dar parcă uitat.

— Acum e rândul meu să vă întreb ce vreți să spuneți.

— Ceea ce am spus.

— M-ați întrebat ce rost are festivitatea aceasta… ei, bine…

— Cum? Domnul Lazăr nu știe ce rost are această festivitate? se băgă domnul Caius

Moldovan în vorbă și se miră atât de tare încât deveniră și alții atenți.

— Eu am întrebat ce serbăm azi.

— Păi, să vă spun eu ce rost are această festivitate, continuă domnul Caius Moldovan, noul șef al clădirii anexe, cel care nu avea niciodată timp să audă și replicile interlocutorilor. (Asemenea doctorului Comșa. Ar fi fost interesant de urmărit un „dialog” între cei doi.)

Rostul acestei întruniri solemne este dublu, dacă mă pot exprima așa: în primul rând pentru ca toată lumea să afle ce am realizat și ce vom mai realiza, pentru ca toată lumea să știe cine sunt leii și cine animalele de rând, pentru ca toată lumea să știe că nimeni nu ne va putea împiedica să ne ducem misiunea sfântă…. misiunea nobilă până la capăt și… În al doilea rând pentru ca…

Vă rog să mă iertați, nu în al doilea rând, ci în… în măsură foarte ridicată, foarte importantă, pentru a da cezarului ce este al cezarului, cum spuneau romanii, adică pentru ca să știe toată lumea că fără domnul Luca…

— Să bem un pahar în cinstea domnului Comandant! strigă cineva și toți băură.

— Vă mulțumesc, spuse Luca. Nu știu dacă m-am gândit exact ta cele spuse de domnul șef al clădirii anexe, atunci când am acceptat invitația de a bea un păhărel cu dumneavoastră în seara asta, pentru că, domnule Lazăr, să știți că și eu sunt ocupat, sunt foarte ocupat și totuși nu întârzii să beau un păhărel cu camarazii, vreau să spun, cu cei care muncesc și luptă pentru ceea ce muncesc și lupt eu. Dar domnul Caius Moldovan a avut dreptate într-o privință: toată lumea trebuie să știe ce hram purtăm, ce vrem și cine sunt adevărații stăpâni

genealogici.

— Domnul administrator general își imaginează că suntem doar un simplu spital, spuse cineva și, luat pe nepregătite, Lazăr nu reacționa la timp, fiind preocupat să-l depisteze

pe cel care vorbise, cel care-1 pârâse, de fapt.

— Sigur că suntem un spital, admise Luca. nimeni nu contestă acest lucru. Doar că trăim vremuri grele și astăzi un spital nu reprezintă același lucru ca un lazaret de război sau ca

un sanatoriu în timp de pace.

— Nimeni n-a pretins nici că am fi una și nici că am fi cealaltă… reacționă în sfârșit

Lazăr.

— Nici nu putea! Astăzi noi suntem un mic orășel. Poate peste o vreme, și nu peste multă, noi. Spitalul, am putea reprezenta toată partea aceasta a orașului, tot ce este pe malul sting al râului, cu gară, fabrici și magazine. Prefectura n-are decât să rămână dincolo! Atunci noi vom fi cea mai puternică instituție de acest gen din țara. Vom putea să ne facem filiale. Ne

vom finanța singuri și vom putea face comerț. Nemaidepinzând de nimeni, ne vom putea îndeplini cu totul altfel atribuțiunile, misiunea divină și dreptul primar. Cu totul altfel!

— Altfel?

— Domnilor! Luca se simțea foarte bine: în odăița în care se aflau era cald, deși lăsaseră toate ușile deschise, băutura își făcuse și ea partea ei de efect. Domnilor, vremurile sunt tulburi. Toată istoria este plină de vremuri tulburi. Dar în această nuntă apocaliptică noi

suntem atu-urile istorie!

— Așa-i, încuviință domnul Caius Moldovan. Domnul Comandant este un adevărat profet. El este Profetul!

— În asemenea vremuri oamenii nu mor numai din cauza glonțului sau… sau din cauza sabiei. S-a observat că se moare și din motive mult mai puțin cunoscute. Cine îmi poate

spune de ce?

— Păi, în primul rând pentru că există mai puțină hrană, mai puține medicamente,

totul se trimite pe front, nu există posibilitatea reîntregirii stocurilor deoarece forța de

muncă….

— Vax! îl întrerupse Luca pe vorbitorul pe care Lazăr nu-1 cunoștea.

— Pentru că și condițiile sanitare în aceste circumstanțe…

— Da’ de unde, dom’ doctor! Da de unde! Astea-s fleacuri. Rece! Rece! cum se spune într-un joc de copii.

— Spuneți-ne, domnule Comandant, nu ne mai fier beți!

— Păi, ăsta e marele secret! Gândiți-vă: toți oamenii au trăit într-un anumit fel, vine potopul, unii se descurcă, alții nu se mai pot obișnui. Nu se pricep, nu vor, dracu-i știe.

— Vor să se sinucidă!

— Vor pe dracu’! Dar nu pot… cum se spune?

— Nu se pot adapta.

— Exact! Asta nu pot. Slăbesc, se îmbolnăvesc și mor. Și atunci venim noi și îi salvăm. Ce ziceți, domnilor? Numai că nu știu câtă lume este conștientă de acest lucru, se apucă cineva de filosofat.

— Păi, asta este sarcina fiecăruia dintre noi: să repete aceste adevăruri acum și mâine și poimâine și peste tot și întotdeauna. Până la urmă nu va trebui să ne mai luptăm noi, ci vor veni ei să ne roage! N-am dreptate, domnilor? Uitați: pe domnul șef de ce credeți că l-am adus aici? Ca să le spună și celorlalți de la primărie și de la prefectură ce treburi se învârt pe aici.

„Domnul șef“ dădu grav din cap și-și mai turnă un păhărel pe gât.

— Așa, așa, mormăi el.

— De ce credeți ca port cu hala? continuă Luca. Pentru că halatul spitalului este acum uniforma noastră. Am apreciat ca deosebit de valoroasă ideea administratorului general de a

introduce la toți funcționarii săi obligativitatea de a purta halatele acelea vișinii. Domnilor, noi trebuie să fim emblema aducătorului do sănătate. N-am dreptate, domnilor?

— Așa. așa, mormăi „domnul șef. Iar aducătorul de sănătate este „trimisul Domnului și cine are curajul să i se pună în față? Pentru sănătate omul își dă și cămașa de pe el.

— Eu nu aș vorbi așa, se simți ofensat domnul Caius Moldovan.

— De ce? Nu fiți atât de sensibil! Toată lumea știe cât se fură aici!

— Domnul Comandant știe ce face, spuse Iancu, dar sunt convins că nu v-a adus aici pentru ca să ne jigniți,

— Nu. Eu am venit în calitate de prieten.

— Tocmai, spuse Luca. N-are rost să ne certăm! N-am dreptate, domnilor?

Două femei, dintre care una era secretara lui Lazăr, intrară cu niște platouri cu sandviciuri și cu băutură.

— Care-i atmosfera pe afară? se interesă Luca.

— Minunată, domnule Comandant! Băieții se simt minunat

— Așa și trebuie! Ce părere aveți, domnule Lazăr, câtă grijă le port eu șefilor secțiilor mele? Unde ați mai fi găsit dumneavoastră o asemenea secretară?

— Că chiar!

— Dar ție iți place de domnul administrator general?

— Mie? Cum să nu-mi placă de el? și fata începu să râdă, lucru care părea să-i placă în mod deosebit lui Luca, pentru că domnul Comandant începu să fluiere încântat și cu multă mimică.

Cineva folosi momentul și aduse înăuntru un radio. Dar încăperea era prea mică pentru dans. Atunci făcură aparatul să urle și Luca o invită pe secretara lui Lazăr pe coridor. Începură și alte perechi să danseze. Lazăr se retrase lângă un geam și mâncă, mai mult în silă, niște sandviciuri. Era obișnuit să ia ceea ce i se oferea, n-avea rost să nu mănânce nimic de cină. Dar poftă de mâncare nu prea avea.

— Nu vă prea distrați, domnule administrator general, îl acostă „domnul șef” care

venise și el cu o farfurie lângă geam.

— Nu sunt obișnuit să mă distrez, recunoscu Lazăr acru.

— Foarte rău, foarte, foarte rău! Ar trebui să învățați! De ce nu luați la dans o fetișcană din astea? Lazăr tăcu. Ce rost ar fi avut să mărturisească ignoranța sa în materie de dans? Uitați-vă la domnul Comandant! El știe să danseze și cele mai modeme dansuri. Asta-i o condiție esențială pentru a reuși în viață.

— Ce? Să știi să dansezi?

— Nu. domnule, sau mai bine zis nu numai să știi să te distrezi.

— Dacă te distrezi, nu-ți mai rămâne timp pentru…

— Aiurea! Timp îți rămâne întotdeauna. Dar niciunui șef nu-i convine să aibă alături

oameni care prin ținuta lor și prin felul lor de-a fi par să fie puși acolo numai și numai pentru a-i aminti că viața e grea și munca-i numai muncă.

— Atunci de ce nu treceți și dumneavoastră la dans? Poate că după ce va termina cu domnul Comandant, secretara mea va avea timp și pentru dumneavoastră.

— Cum adică?

— Secretara mea nu face acum decât să-i raporteze pe ritmul muzicii tot ce s-a

întâmplat azi în biroul meu.

— Vă înșelați, domnule Lazăr! În primul rând că nu-1 cunoașteți pe domnul Luca, dacă vorbiți așa! Lui îi ajung două fraze despre subiectul ăsta… penibil. Pe urmă se distrează.

Uitați-vă numai unde își ține mâinile! Lazăr tăcea. Nu beți nimic? Cum? Nici măcar nu beți? Nu faceți deloc bine!

— De unde știi dumneata când fac eu bine?

— Domnule, nu te uita la toată lumea ca la un dușman! Așa nu se poate trăi!

— Dar noi nici nu ne cunoaștem

— Cu atât mai mult! „Domnul șef“ își făcu loc până la masă și reveni cu două pahare.

Bea și dumneata, ascultă-mu pe minei

Lazăr ciocni și sorbi din băutură.

— De fapt, sunteți prieten cu Luca?

— De fapt sunt aici — că asta vreți să știți, nu, de ce sunt aici? — pentru că azi se hotărăsc niște lucruri la prefectură și trebuia să fie un om și aici. și dacă tot sunt aici, de ce să

nu beau?

— Și ce se hotărăște azi la prefectură?

— Păi tot ce s-a întâmplat în ultimul timp a început să aibă un ecou foarte larg. Mai ales de când ați ocupat jumătate de oraș.

— Ei, nu chiar jumătate…

— Probabil că am exagerat, dar, oricum… Prefectura trebuie să spună da sau nu.

— Și ce va spune?

— Domnule, din moment ce în „teritoriul” vostru au ajuns să trăiască câteva mii de oameni, ceea ce înseamnă că alte câteva mii de soții, soți, frați, părinți, cumnați și. și alte rude sunt direct interesate din afară de ceea ce se întâmplă cu ei, din moment ce ați reușit să

capacitați o populație atât de mare…

— Deci asta sărbătorim noi aici!

— Domnul Comandant mi-a arătat astăzi o parte din saloane, pavilioanele cele mai impunătoare, bucătăria, sălile de operații… Dar știți ce n-am văzut? Saloanele pentru femei.

— Suntem în timp de răzbii. Avem în primul rând bărbați aici!

— Da, am văzut și pavilionul răniților, al eroilor.

— Eu, să vă spun sincer, n-am fost încă pe la ei.

— Râu faceți! Trebuie să-i vizitați!

Melodia se terminase și Luca reveni de pe coridor.

— Ei, domnule Lazăr, n-ai fi bănuit că o să sărbătorim în seara asta victoria noastră, atunci când tremurai de frică în rezerva aceea nenorocită și când eu îți puneam că totul se poate!

— Domnul Comandant este un mare vizionar, spuse cineva. El vede ceea ce noi încă nici nu bănuim. În asta constă puterea sa. El este profetul așteptat!

— Domnilor! Domnilor! Se făcu liniște. Domnilor, vreun să vă spun câteva cuvinte! Luca așteptă să-i vadă pe toți înghesuindu-se în cabinetul lui Iancu și în anticameră, apoi spuse: Domnilor, astăzi bem cu toții un pahar al bucuriei, sau mai multe, glumi el și toți zâmbiră, pentru că țelul pe care ni l-am propus se vede deja, ca să spun așa, cu ochiul liber de către oricine și nu trebuie să fii un vizionar pentru a-1 zări. N-am dreptate, domnilor? Ne aflăm aici toți cei care am observat că viața în acest spital devenise nedreaptă datorită faptului că cei care au fost puși în fruntea lui nu și-au ținut angajamentele. Au înșelat. Ne-au înșelat pe noi! Da, domnilor! Au vrut să conducă, dar nu aveau în ei stofă de conducători, ei nu erau supraoameni! Vreau să vă spun ceva: eu nu am de gând să le arăt veșnică ură celor care au

greșit atunci, dar ne pot fi acum folositori. Nu arunci un obiect care-ți mai poate folosi, pentru

că odată te-ai rănit utilizându-1! Nu, domnilor, unii care au lucrat atunci aici și nu și-au

respectat angajamentele, au trecut de partea noastră. Noi o dată i-am iertat! Dar îi previn: să

nu dea Dumnezeu să ne înșele a două oară pentru că îi vom pedepsi și pentru primele lor

greșeli! Judecata noastră este o nuntă apocaliptică! V-am spus toate astea pentru că i-am auzit

pe unii că sunt nemulțumiți că i-am pus să lucreze cu cei despre care v-am vorbit. Eu vă cer să

fiți cu ochii în patru. dar să vă călcați pe orgolii și să vă faceți că uitați de vechile neînțelegeri!

Ce dracu’? Vă cer doar să vă prefaceți! Trăim vremuri în care trebuie să ne folosim de tot ce

avem la îndemână pentru a putea supraviețui în condiții bune. Iar noi am dovedit că facem mai

mult decât cei care se mulțumesc pur și simplu să supraviețuiască. Pentru că atu-ul istoriei

suntem noi! N-am dreptate. domnilor? Noi am băgat sabia în teacă, dar putem să devenim

sabia lui Dumnezeu! Cred că ați priceput cu toții ce am vrut să vă spun și nu e cazul să intru în

amănunte. Mai vreau să vă zic două lucruri: toți cei care au îndrăznit să caice a două oară

înțelegerile au pierit. Și așa va fi și de acum încolo. Domnul șef de la prefectură poate să

confirme ce viață duce acum fostul director al spitalului. Este grav bolnav și în afară de asta,

după cum am aflat cu puțin timp tu urmă, și-a mai rupt și un picior. Nu este exclus să

trebuiască să fie internat din clipă în clipă din nou. Și atunci, vă dați seama, în privința

aceasta, zău, domnilor, și bolnavii ar putea să acționeze mai energic, mai ales că au început să

se organizeze și în afara jurisdicției noastre prin asociațiile și partidele fondate de rudele lor.

De la aceștia eu mă aștept la foarte multe lucruri bune și, de ce să n-o spunem, suntem dispuși

să le sprijinim cu toate posibilitățile noastre. De altfel, acest lucru va trebui să-l discutăm cu

prima ocazie în statul major. Domnilor, acum se hotărăsc niște lucruri în privința noastră și la

prefectură. Dom’ șef de acolo vă poate confirma că ne bucurăm de cea mai înaltă prețuire și

nu mă îndoiesc că dom’ prefect va decide ceea ce se impune. Sper să rămânem pe mai departe

în aceleași raporturi bune cu primăria și cu prefectura, cu comandantul garnizoanei și cu… cu

ceilalți, dar, oricum, noi am dovedit că suntem capabili să ne descurcăm în— în orice

împrejurare. Noi am pornit de la zero și am ajuns aici! Pornim acum de aici și vă dați seama

unde vom ajunge! Pentru că, vă rog să spuneți asta peste tot, nu există ca cineva să au aibă la

un moment dat nevoie de spital! Și atunci la noi o să vină! Să nu uitați asta! Și la noi vin și

răniții de război pentru refacere. Toți vin la noi și când ne văd devin niște mielușei, pentru că

de nimeni nu ți-e atât de frică decât de cel care ține seringa în mână, mai ales dacă știi că prin

această seringă îți va da viața sau moartea, bucuria de a trăi sau suferințele bolii. Domnilor,

nimeni nu uită să-l lingușească pe doctorul său! N-am dreptate, domnilor? Până și directorul

spitalului va veni aici înapoi și veți vedea ce mielușel se va face el iarăși, chiar înainte de a

apuca să-i zicem noi ceva! Nu uitați! Puterea noastră stă în faptul că am pornit de la zero și că

am dovedit că o putem lua oricând din nou de la capăt! Și puterea noastră mai vine și din forța

pe care ne-o dau halatele noastre! Nu uitați să le purtați! Pentru că peste tot și oriunde trebuie să se simtă prezența celor aleși, a leilor în mijlocul animalelor de rând.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.